M-am saturat...

M-am saturat de ipocriti, nu-i mai support. De tineri care au impresia ca sunt vazuti ca fiind ceea ce vor sa para, cand ei sunt de fapt niste mascarici. De teribilisti care ajung la o varsta cand desi sunt in stare sa faca ceva , isi pierd vremea cu tot felul de mizerii, iar apoi se plang ca nu au nici un fel de posibilitati. De parinti (nu ai mei, ai mei sunt the best!) care nu realizeaza ca generatia de astazi traieste o viata complet diferita si refuza sa recunoasca ca un tanar e in stare sa ii depaseasca in ceea ce priveste judecata acestor vremuri. De copiii acestor parinti, care ajung la o varsta in care sunt in stare sa gandeasca, sa ia decizii, sa indrazneasca sa faca acel pas pe cont propriu, in schimb aleg sa gaseasca tot felul de scuze pentru a mai pierde aiurea, AIUREA, DEGEABA, cativa ani din viata.

M-am saturat de ignoranti de tot felul. De cei care prefera sa inchida ochii cand se intampla ceva important din care ar putea avea si ei de castigat daca si-ar pune un pic mintea la contributie. De cei care daca aud o discutie aprinsa, chiar pasionata, din domeniul stiintei (despre ceva ce habar nu au), intorc capul cu o figura superioara imputzita de-a dreptul, cu sprancenele ridicate, cu ochii intredeschisi si cu gura strambata. De cei care in momentul in care aduci un argument inteligent, in loc sa asculte si sa invete ceva, aleg sa te faca sa te simti prost in fata unei multimi de idioti. De cei care se feresc sa discute despre subiecte esentiale, care modeleaza comportamentul uman, cum ar fi religia, sexul, frica, crima, moartea etc.
M-am saturat de oameni care judeca fara sa cunoasca. De “experti” care iti critica serviciul, studiile, gusturile de cultura, arta. M-am saturat de stereotipii, fixatii, prejudecati, superstitii. De cei care aleg sa creada sfatul unui conspirationist fara studii, decat al unui specialist in domeniul respectiv. M-am saturat de crestinii care se cred atotstiutori, cand ei nu isi pot explica singuri de ce cred ceea ce cred. La fel, m-am saturat sa ma contrazic cu crestini care stiu mai putin despre crestinism decat mine si totusi au tupeul sa imi spuna ca eu nu inteleg. Pe de alta parte, m-am saturat de acei rockeri adolescenti atei care se cred satanisti fara sa isi dea seama cat de idioata e aceasta combinatie. Sau de cei care folosesc prea des, pana dau in penibil, cuvinte ca “moarte” sau “satan”.
In final...m-am saturat de vremea naspa de afara...

Recviem pentru arta

Chiar daca e primul articol, am sa sar peste introducerea in legatura cu motivul deschiderii acestui blog.

Am incercat acum cateva zile sa caut o definitie a cuvantului Arta. Ce spune DEX-ul mi se pare cam dubios: "Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific".

In primul rand, arta nu cred ca are un scop bine definit, altfel nu ar fi Arta. Alte definitii o dau in sus si in jos cu imagini expresive, valori estetice si abstractionism. Nu spun ca as avea eu o definitie mai buna, dar nu vad nimic in aceste cuvinte care sa imi contureze ideea de arta.

Si totusi arta exista, o vedem, o auzim, mai ales o simtim. O idee, un concept, un sentiment... asa cum e dragostea, frumosul sau chiar frica. Intra oare in aceeasi categorie cu acesti termeni, sau arta ii cuprinde pe toti? Frumos, urat, scarbos, brutal, teroare - totul e arta, totul in afara de natural. Dar si naturalul poate fi arta, in context religios. Spunea cineva, imi scapa acum numele: "Arta e natura omului, iar Natura e arta lui Dumnezeu".

Dar unde voiam de fapt sa ajung e la elementul uman care s-ar numi Simtul artei. Daca un om nu are acest simt, atunci arta nu mai exista in perspectiva lui, care chiar daca e doar a lui, ramane o realitate valabila.

Asadar, putem spune ca arta nu e un adevar absolut, ci depinde de simtul si perspectiva fiecaruia. Acum daca ma intorc si mai citesc o data definitia din DEX, chiar nu mai are sens.

Sa revin la simtul artei. Ma intreb daca e ceva innascut sau dobandit. Ajung si la cel care m-a inspirat sa scriu acest articol - maestrul Mozart. Daca la varsta de 5 ani acest prodigy (in romana suna aiurea) compunea deja piese pentru pian, putem spune ca avea un talent innascut? Asta in conditiile in care tatal sau era un violonist si profesor de muzica pasionat... Greu de spus.
Luand contact cu cei care nu au simtul artei, puteti sa dati chiar si peste multi care au impresia falsa ca il au.

De exemplu, sa ramanem la muzica - asculti sa zicem "Moonlight Sonata" a lui Beethoven sau unul din Concerto-urile pentru pian ale lui Mozart (recomand 23 - Adagio). Daca dupa primele 2 minute nu simti nimic decat ca ti-a trecut prin minte imaginea unui pian sau nici macar atat, atunci nu cred ca ai simtul muzicii.

Sau, un exemplu mai contemporan - daca vezi un film ca "The Elephant man" din 1980 si tot ce ti-a ramas clar in minte e imaginea in alb-negru a unui nenorocit de om hidos - nimic despre alte personaje sau despre mesajul filmului, atunci nu cred ca ai simtul artei cinematografice. Cred ca ar fi valabil si cu alte filme de David Lynch, care pentru multi oameni nu au absolut nici un sens... nu e de mirare.

Ce am zis mai inainte nu sunt reguli stricte, sunt pareri personale. Totusi ce ne facem cu cei care cred ca au au ureche muzicala dar falseaza ingrozitor daca incearca sa cante doua note. Sau cei care cred ca daca le-a iesit o poza frumos, stiu ce inseamna arta fotografica. Sau cei care merg la teatru, la opera, la expozitii de pictura, fara sa inteleaga mare lucru dar pretind ca merg de dragul artei.

Acum putin timp am avut neplacerea de a calatori in acelasi mijloc de transport cu un tip care canta la chitara(desi nu prea merita sa spun "canta"), stia sute de piese si versurile, problema e ca muzica suna ingrozitor de fals, incat nu puteai sa iti dai seama ce vrea sa cante decat daca ascultai versurile. Un prieten spunea "Daca omul asta se trezeste intr-o dimineata cu ureche muzicala, se sinucide". De ce ne-ar da Dumnezeu astfel de specimene oare?